Din viata - 13 Iulie 2014

-Ce seamănă omul, aceea va şi secera-
Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.
Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsă pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până- ntr- o zi când…
“Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicu’ reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă, bunicu’ îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicu’, când la mămica şi la tăticu’ lui, fără să spună un singur cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatâl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a vâzut că încearca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo? “, l-a întrebat tatăl duios.
Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: ” O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când cresc eu mare…” A zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.
De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.
În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mănă şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.
Copiii sunt ca nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepţie, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le receptionează.
____

"În timp ce soţia mea servea cina, i-am luat mâna şi i-am spus:"Trebuie să-ţi vorbesc!"
Am vazut durerea în ochii ei, am simţit că mă blochez, dar mi-am făcut curaj şi i-am spus:
"Vreau să divorţăm!" Ea a întrebat încet: "De ce?"
În noaptea aceea nu am vorbit şi ea a plâns până dimineaţa. Îşi dorea să înţeleagă ce se întâmplă cu căsnicia noastră, dar îmi era greu să-i spun că inima mea aparţine altei femei: Alina! Nu o mai iubeam pe soţia mea, mă simţeam vinovat, de aceea am semnat
actul de separare prin care îi rămâneau casa, maşina şi un magazin.
A fost dezamăgită şi furioasă când a văzut actul de divorţ, l-a rupt în
bucăţi şi a început să plângă.
I-am spus că o iubesc pe Alina. A doua zi când m-am întors acasă am găsit-o stând la biroul ei, în dormitor, scriind. Nu am mâncat nimic la cină şi m-am dus la culcare. Eram obosit după o zi petrecută cu Alina. Noaptea m-am trezit şi am văzut-o tot la birou.
În dimineaţa următoare, soţia mea mi-a prezentat câteva condiţii pentru a accepta divorţul. Nu voia niciun bun promis. Îşi dorea ca de mâine, să ne comportăm timp de o lună ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Raţionamentul său a fost simplu: "Fiul nostru are examene în această lună şi nu trebuie să-l îngrijorăm cu problemele noastre." Am fost de acord cu această dorinţă, iar ea a mai avut o cerere.
"Vreau să ne amintim de ziua în care am fost căsătoriţi, atunci când m-ai luat în braţe şi m-ai dus în dormitorul nostru pentru prima dată. În această lună, în fiecare dimineaţă trebuie să mă iei în braţe până la uşa de la ieşire".
Am crezut că şi-a pierdut mintea, dar am fost de acord într-un final. De mult timp eu şi soţia mea nu am avut momente de apropieri, aşa
că atunci când am luat-o prima zi in braţe am fost foarte jenat. Fiul nostru ne aplauda şi spunea: "Tată, eşti tare, ai luat-o pe mama în braţe!" Cuvintele lui erau ca un cuţit în inima mea. Soţia mea mi-a şoptit: "Nu-i spune nimic de divorţ, te rog!" Am fost de acord . Am lăsat-o la uşă şi a plecat să ia autobuzul pentru a merge la muncă.
A doua zi, am fost mai relaxat, ea s-a sprijinit de pieptul meu, când am simţit parfumul ei pe bluza mea. Am realizat că a trecut mult timp de cand nu m-am mai uitat la ea. Am realizat că nu mai e atât de tânără. A patra zi, luând-o în braţe, am simţit intimitatea pe care am trăit-o împreună cândva. Ea este femeia care mi-a acordat zece
ani din viaţa si tinereţea ei. Ea mi-a dăruit un copil. În fiecare zi mi-a fost tot mai uşor să o ridic, iar luna a trecut repede.
Mi-am dat seama că ea a pierdut din greutate, de accea era aşa de uşoară. Era în depresie.
Fiul nostru a intrat brusc în camera noastră şi a spus: "Tati, e timpul
pentru a o duce pe mama în braţe!"
Am făcut acest acest lucru şi am simţit un fior care a schimbat modul în care vedeam divorţul. Mi-am amintit de momentul în care am adus-o în braţe după ce ne-am căsătorit. Am vrut să plâng.
În ultima zi a lunii mi-a spus: "Mi-am dat seama cât de mult
mi-au lipsit apropierile noastre!" În următoarea zi, am plecat la muncă, iar soţia mea a rămas acasă. La un moment dat am trecut pe lângă casa Alinei şi am decis să mă opresc. Mi-a răspuns la uşă şi i-am spus: "Iartă-mă, dar nu vreau să divorţez de soţia mea!" S-a uitat la mine şi a spus: "Eşti nebun?" I-am răspuns: "O iubesc, a fost un moment de rătăcire, de rutină, în care ne-am depărtat. Mi-am dat
seama de adevăratele valori ale vieţii. Azi am dus-o în braţe, am realizat că trebuie să o fac pentru restul vieţii mele!" Alina mi-a dat o palmă şi mi-a închis uşa în faţă.
Am plecat şi m-am oprit să cumpăr un buchet de trandafiri pentru soţia mea. Am cerut să fie scris pe un bileţel mesajul: "Nu imi pasă de nimic, dar o sa te iau în braţe în fiecare zi din viaţa mea până ce moartea ne va despărţi!" Am venit degrabă acasă, am urcat scările şi am fugit în cameră fericit, dar soţia mea era jos, moartă...
Ea lupta împotriva cancerului, iar eu în loc sa imi dau seama ce se
intamplă am fost ocupat cu Alina. Soţia mea mi-a cerut acea perioadă de timp pentru că ea ştia că era pe moarte.
"Pentru ca fiul nostru să nu sufere traume i-a rămas imprimat în memorie că are un tată minunat şi o mamă iubitoare."
Acestea sunt detaliile care contează într-o relaţie, nu casa, nu maşina, nu banii!
Acestea sunt lucruri trecătoare, care par să creeze o viaţă frumoasă şi o căsnicie perfectă.
Sa încercăm întotdeauna să ne păstram căsnicia fericită, întotdeauna să ne amintim prima zi a acestei frumoase poveşti de dragoste. Uneori nu ne dăm seama de ceea ce avem până cand nu îl pierdem..." Anonim
__________________________________________________________________________________